Samurai

Posted on March 6th, 2007 in arte martiale, istorie by Alex

Samurai este un termen care a fost folosit în Japonia pre-industrială pentru a desemna indivizi aparţinînd nobilimii militare. Cuvîntul samurai este derivat din verbul japonez saburau (de unde a derivat şi numele masculin “Saburo”) însemnînd a servi. Samuraiul era literar servitorul unui nobil.

Samuraiului, luptătorul medieval, i s-a atribuit statutul de model suprem şi mereu actual al desăvârşirii japoneze.
În secolul al XII-lea existau şi războinicii proveniţi din rândurile
ţăranilor, dar aceştia erau puţini. Şefii lor, samuraii, erau stăpânii
satelor respective şi vasalii direcţi ai shogunului. Sub comanda lor se
aflau luptători care înainte de a porni la luptă se parfumau, se
machiau şi îşi înnegreau dinţii, obicei abandonat în anul 1870.
Ca vasali, samuraii datorau suzeranului lor fidelitate
necondiţionată şi asistenţă militară imediată, după care erau
recompensaţi pentru serviciile prestate. Samuraiul purta două săbii,
una lungă (katana) şi una scurtă (wakizashi). Ei erau cei care-i apărau
pe shogun şi pe daimyo – nobilul feudal.
Normele cunoscute sub denumirea de “codul războinicului” (Bushido),
nu întotdeauna respectat, exaltau ideea de onoare, de respect faţă de
cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran şi de dispreţ faţă de
moarte. Esenţa codului războinicilor rămânea simtul datoriei. Codul
onoarei şi al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru
împărat îi situeaza pe samurai în relaţie cu cavalerii europeni din
evul mediu, dar cu deosebirea că din codul samurailor lipsea idealul
religios.


Spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a demonstra
credinţa faţă de stăpân, sau spre a protesta împotriva conduitei
nedrepte a unui superior direct, a apărut obiceiul numit vulgar
harakiri - care înseamnă “a-ţi spinteca burta” sau, cu un cuvânt mai
elegant, derivat din chineză, seppuku. Act voluntar în situaţiile
indicate mai sus, acest mod de sinucidere devenea obligatoriu când, ca
o favoare ce li se făcea samurailor, aceştia erau condamnaţi la moarte.
Pentru înfăptuirea sinuciderii se alegea un pumnal special, un anume
cadru (în unele case medievale existau încăperi sau curţi interioare
anumit destinate) şi se stabilea prezenţa martorilor. Unul dintre
martori, cel mai bun prieten, îi făcea sinucigaşului serviciul de a-l
decapita sau de a-i tăia carotida, după deschiderea abdomenului.
Samuraii cei mai bogaţi posedau reşedinţe vaste, putându-i adăposti
pe vasalii şi pe războinicii lor. Fortăreţele erau construcţii
provizorii, abia în secolul al XVI-lea construindu-se castele
fortificate din piatră, asemănătoare celor europene.
În război, samuraiul, călărind pe un cal, încărcat cu harnaşamente
grele şi somptuoase, purta o armură făcută din plăci de fier, coifuri
de fier bogat decorate, încălţăminte din piele de urs, un arc mare,
tolba cu săgeţi, un pumnal şi una sau două săbii. Nu lipsea niciodată
din echipamentul unui samurai un steag şi un evantai de care samuraiul
se servea pentru ca gesturile lui să pară cât mai marţiale când dadea
ordine trupei. Luptătorii simpli erau echipaţi mai uşor, desculţi sau
cu sandale uşoare de papură, purtau pantaloni scurţi şi jambiere groase
de cânepă şi piele, o halebardă lungă, o sabie, unii având şi arc cu
săgeţi. Pentru protecţie aveau un scut de lemn mare şi foarte greu. Un
samurai trebuia neapărat să ştie să cânte la un instrument, de obicei
flaut.


Înainte de începerea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la
luptă un războinic, de rang cât mai înalt, din tabăra adversă.
Adeseori, în caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, şefii de
clan obligând sute de războinici, vasali şi servitori să-şi ia viaţa.
În unele cazuri, spre a fi un exemplu urmaşilor, sinuciderile erau
spectaculoase. Prizonierului de rang înalt i se permitea să compună un
poem de adio, care apoi era trimis ca amintire familiei lui, împreună
cu capul sau cenuşa prizonierului. Ceremonii religioase se oficiau în
cinstea celor căzuţi în luptă. Familia samuraiului decedat îi scria
numele pe o tăbliţă, păstrată apoi pe altarul casei. În grădină, sub o
piatră de mormânt, în locul corpului său, pierdut pe câmpul de luptă,
familia îngropa o şuviţă de păr sau un obiect drag ce aparţinuse
războinicului.
În Japonia, la începutul epocii medievale normele de drept cutumiar
erau diferite de la o regiune la alta. În general, şeful familiei era
acela care îşi judeca şi sancţiona membrii familiei şi servitorii. Când
lipseau dovezi sau martori, o preoteasă-ghicitoare căzând în transă
stabilea “adevărul”. Începând din secolul al XIII-lea, cel care judeca
toate cauzele era samuraiul local, potrivit unor norme stabilite de
guvernul shogunal. Pedepsele erau în funcţie nu numai de gravitatea
delictului, ci şi de poziţia socială a vinovatului: cu cât această
poziţie era mai înaltă, cu atât pedeapsa era mai severă.
Copiii războinicilor purtau încă de mici o sabie de lemn şi
deprindeau de timpuriu mânuirea arcului şi călăritul. Ei erau în
general educaţi şi instruiţi, în mod sumar, în familie.


Ceremonia căsătoriei era simplă, constând în schimbul între miri a
trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rând de câte trei ori.
Căsătoria nu se considera consumată decât după naşterea primului copil.
În caz că femeia era sterilă, soţul îşi putea lua în mod liber, fără
acordul soţiei, o concubină. Putea şi divorţa, deşi divorţul era în
genere detestat, sau putea să-şi repudieze soţia, caz în care copiii
rămâneau la tată. Soţia putea să se despartă de soţ nu prin divorţ, ci
fugind şi adăpostindu-se într-o mănăstire, unde, dacă rămânea trei ani,
era considerată în mod legal divorţată. Samuraii care nu îşi puteau
permite luxul de a întreţine mai multe soţii, întreţineau, fără ca
cineva să se scandalizeze, măcar temporar o concubină ocazională. În
familiile samurailor femeia era respectată; ea conducea treburile casei
şi se ocupa de educaţia copiilor. Cunoştea mânuirea arcului şi a
halebardei, luptând la nevoie alături de soţ.
Începând din secolul al XIV-lea s-a instituit obiceiul ca
defunctului să i se dea un nume postum. În ajunul înmormântării familia
şi prietenii se adunau în casa decedatului, pentru priveghi, aducând
daruri şi flori. Se servea o cină frugală, după care, la lumina
torţelor, se duceau cu toţii la cimitir unde defunctul era îngropat sau
ars împreună cu obiectele la care ţinuse cel mai mult. Deasupra
mormântului se aşeza o grămadă de pietre şi se depuneau alimente pentru
spiritele înfometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. Văduvele care nu
vroiau să se recăsătorească îşi tăiau părul. În timpul doliului se
purtau veşminte deosebite, albe şi era interzis să se mănânce carne.
Doliul dura între 3 şi 400 de zile, în funcţie de gradul de rudenie.


Un samurai din secolul al XVII-lea pe nume Miyamoto Musashi
spunea că jurământul samuraiului înseamnă devotament până la moarte.
Codul războinicului impunea onoare, respect faţă de cuvântul dat,
spirit de sacrificiu şi dispreţ total faţă de moarte. Spre a evita
umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a-şi demonstra credinţa faţă
de stăpân sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui
superior, în secolele XIII-XIV a apărut obiceiul numit harakiri (ceea ce se traduce prin “a-ţi spinteca burta”) sau seppuku,
derivat din chineză. Adeseori, în caz de înfrângere, în urma luptelor,
aveau loc chiar sinucideri colective, şefii de clan obligând la acest
act disperat sute de războinici.
Esenţial de reţinut este că niciodată moartea nu i-a îngrozit pe
japonezi. Moartea însemna o firească şi binefăcătoare reintegrare în
natură a defunctului, care devenea spirit, urmând să-i protejeze pe cei
vii, dacă aceştia continuau să-l venereze.
În secolul al XIX-lea, un număr apreciabil de samurai sărăciţi îşi
refac situaţia economică devenind comercianţi la Nagasaki, Osaka şi
Edo. Unii dintre aceştia îşi ridicaseră gradul de pregătire
intelectuală, afirmându-se în domeniul literaturii şi artelor.
Odată cu instaurarea Erei Meiji din 1868, rolul samuraiului medieval
va primi alte valenţe, lucru firesc într-o societate care intra în
Epoca modernă.

sursa : Wikipedia

One Response to 'Samurai'

Subscribe to comments with RSS or TrackBack to 'Samurai'.


  1. on November 30th, 2008 at 10:07 pm

    [...] dezbatut originile clasei razboinicilor samurai,despre influentele buddhismului si a shinto-ismului in filozofia Bushido ,despre faptul ca in  [...]

Post a comment